Recenzie Dan C. Mihailescu

 

mai jos o recenzie a criticului Dan C Mihailescu la volumul meu Romania si frontul secret. ii multumesc pe aceasta ocazie pentru frumoasele cuvinte

Am citit mereu cu plăcere, încredere şi folos cărţile lui Cristian Troncotă, „Istoria serviciilor secrete de la Cuza la Ceauşescu”,1999, „Torţionarii”, 2006, „Duplicitarii”, 2004, şi mai ales monografiile de pionierat Mihail Moruzov şi Eugen Cristescu.

Omul este un istoric sobru şi echilibrat, total străin exhibiţionismului arogant pacepist şi coruţienei mitomanii megalogroteşti de care suferă mare parte din ofiţerimea convinsă că Securitatea a fost „coloana vertebrală a neamului” de la Neagu Cosma la…Decebal. Şi Troncotă, ce-i drept, poate fi suspectat uneori că supralicitează un aspect sau altul, că-şi creditează excesiv subiectul, ori că idealizează unele personaje. Dar acestea sunt riscuri inerente, aş zice, pasiunii cercetătorului, mai cu seamă atunci când se lucrează în subterane, printre aburi toxici, ambiguităţii deliberate, arhive hărtănite, măsluiri regizate, jocuri cu strategii contradictorii ş.a.m.d.

Am găsit destul de greu în librărie (şi cam târzior) cartea în care Cristian Troncotă reia esenţialul din volumele publicate până acum, „România şi frontul secret”, Editura Elion, 2008, care ne poartă de la Plevna şi Turtucaia la rebeliunea legionară şi august 1944, printre eternele, inevitabilele, dramaticele croşetări valahe la zece mâini (navigând când grosolan, când abil între ruşi, turci şi habsburgi, nemţi, francezi şi englezi, între panslavism şi pangermanism, mai trădând, mai triumfând, mereu cu spectrul fărâ mi ţării sau chiar anulării de pe hartă), cu cooperarea sau, dimpotrivă, stările tensionale, uneori acut personalizate, dintre serviciile informative ale armatei şi cele civile (dintre DIE, DSS şi DIA, ca să exemplificăm cu sigle ceauşiste), cu tot cu contraspionajul, diversiunile, dezinformările, intoxicările, legendările, corupţia, pirateria, lipsa (adeseori acută) a cadrelor specializate, sau, din contră, inflaţia de departamente care s-au călcat reciproc pe bătături în decembrie 1989.

Trei constante am descoperit citind pe nerăsuflate sinteza lui Cristian Troncotă.

Una e cea pomenită mai sus : că am fost invariabil, fatalmente obligaţi să jucăm pe mai multe tablouri simultan, înnebunindu-ne aliaţii, derutându-ne adversarii şi debusolând deliberat opinia publică din ţară (vârful fiind aici marea lecţie istorică pe nume Ionel Brătianu).

A doua este strict legată de tradiţionala noastră dezbinare şi neîncredere reciprocă, alimentate din plin, când subtil, când feroce, de neprietenii ruşi, ucraineni, maghiari ş.a.m.d., care a determinat, ieri ca şi azi, ciupercăreala sufocantă a serviciilor, nu doar la guvern, ci şi la curtea regală, ba chiar pe lângă fiecare partid, pe lângă legaţiile marilor puteri, la dispoziţia cutărui potentat etc.

Iar a treia ţine de temperamentul nostru latino-levantin, unde grandomania, secretofobia, fanfaronada, mercantilismul acomodant şi plezirismul jemanfişist au constituit dintotdeauna piedici fioroase în faţa codurilor elementare ale sferei informative. Vă recomand în acest sens rapoartele agenţilor maghiar şi britanic, din 1920, respectiv 1916, reproduse la pag. 46-47. „În România, spune primul, se poate corupe cu uşurinţă oricine, începând cu grănicerul de santinelă şi terminând la cel mai înalt funcţionar al ţării”. Celălalt călătoreşte într-un compartiment cu ofiţeri români de stat major, care, văzându-l britanic, consideră automat că omul habar n-are de limba română, aşa că încep să relateze în detaliu tactica armatei în caz de război…! Nu mai puţin de 200 de agenţi români aveau nemţii la 1916, politicieni, ziarişti, comercianţi, industriaşi, hotelieri etc.

Cum a recuperat Ionel Brătianu planurile fortului Jilava predate Budapestei de chiar autorul lor, Szöke Ferenc, cum a sustras Moruzov în 1914 valiza diplomatică a contelui Czernin, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, cum era şoferul lui Carol II, George Schuster, un versat agent care raporta nemţilor totul, cum i-a făcut acelaşi Moruzov dosar compromiţător lui Ion Antonescu, cum a fost recrutat Horia Sima de Siguranţă în 1940, cum a infiltrat, masiv şi irevocabil, NKVD-ul mişcarea legionară prin Dumitru Grozea şi corpul muncitoresc, raporturile SSI cu fruntaşii comunişti din ilegalitate, sau declaraţia lui Marcel Pauker că locuinţa Elenei Lupescu era „casa conspirativă a Cominternului din Bucureşti” – vă las să descoperiţi singuri. Vă asigur că merită.

sursa articolului aici

Anunțuri